tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi
văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock
ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând
ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi
şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv
ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi
(Adrian Paunescu)
*\/*/\*\/*
Ma intreb de unde vine neiertarea?
= Cred ca vine din teama... din teama de a nu iti dezvalui iertarea ca pe o slabiciune.
= Cred ca vine din egoism... din faptul ca tu nu vrei, nu pentru ca nu ar merita gresitul.
= Cred ca vine din vanitate... Egu-ul tau este mai puternic decat simtamantul de clementa.
Dar mai cred ca iertarea este o virtute, care exista, undeva adanc ascunsa, in fiecare dintre noi. Si asta o stim doar noi si Dumnezeu.
“Iertam atata timp cat iubim.”
(La Rochefoucauld)
ankladyl